Ilinca Nazarie

Un bilet, vă rog!

In Picături de ceai on 17/02/2013 at 10:58 PM

Îi plăcea să stea pe o bancă, în gara veche a oraşului, cu picioarele strânse sub ea şi cu o carte în mână. Venea aici de când era mică, cu bunicul. Era banca ei, aceaşi bancă pe care stătea de pe vremea când bunicul încă lucra acolo. O ştiau toţi, controlori, mecanici, şefi de tură, doamnele de la ghişeu. Nu deranja pe nimeni, venea în timpul şcolii, după ore în fiecare zi şi se uita la trenuri. Puţin, nu mult. Jumătate de oră, o oră, rareori câte două. Dar timpul a trecut, şcoala s-a terminat, cărţile se terminau prea repede iar ea păşea pe drumul altora.

În gară visele nu se opreau niciodată. Veneau şi plecau cu fiecare uşă de vagon care se deschidea şi se închidea.
Nu s-a oprit niciodată din sperat. Când era mică, bunicul îi povestea de trenuri în care mergi săptamâni întregi, care erau un mic hotel pe roţi. Îi plăcea când venea trenul de la Moscova. Coborau doamne cu căciuli albe de blană, şaluri de mătase fină şi mănuşi roşii de catifea.
Cândva avea să plece şi ea. Ea voia doar o pereche de mănuşi, un port-tigaret ca al mamei şi un drum al ei. Să nu-i spună nimeni încotro să o apuce, să o lase să aleagă singură trenul în care să se urce. Toţi din familie îi povesteau ce drumuri au făcut. Destinaţiile alese de ei nu îi plăceau. Doar bunicul îi spunea să meargă să vadă toată lumea.
Într-o zi de vineri în gară era multă agitaţie. Plecau studenţii acasă. Aşezată pe bancă, număra traversele de la linia întâi. Una, două, trei, … douăzeci… până când se îndepartase atât de tare cu privirea, că nu le mai distingea. În dreapta tare se vedea semaforul la care se uitase de atâtea ori cum îşi schimbă culoarea.
La casa de bilete din sala de aşteptare era o domnişoară nouă.
-Care e primul tren care pleacă?, a întrebat aproape fără să îşi dea seama.
-Nu ştiu, domnişoară. Uitaţi-vă pe tabelă. Sunt toate trecute acolo. Unde vreţi să mergeţi?
-Nu contează. Trebuie doar să mă urc într-un tren.
-Păi … primul care pleacă e spre Timişoara. În cincisprezece minute.
-Perfect. Vreau un bilet.
-Clasa a doua? Că e mai iefin…
-Nu, am permis, daţi-mi la clasa întâi.
Cu biletul în buzunarul din spate de la blugi a plecat spre linia trei, s-a uitat la locomotivă, a dat din cap, parcă să-şi confirme decizia şi a căutat vagoul cinci.
A apucat bara de lângă uşă cu putere şi s-a împins în piciorul de pe peron. A păşit pe prima treaptă, a tras aer adânc în piept şi a pus şi celalat picior. Cu mâna liberă a aruncat ţigara din colţul gurii.
Trenul mergea de mai bine de un ceas când a venit controlorul.
-Ati plecat în sfârşit, domnişoară? Încotro?
-Nu ştiu… pe bilet scrie că ajung la Timişoara. Cine ştie unde am să cobor sau unde mă duc mai departe?
-Bunicul ce face? Ştie că aţi plecat?
-Nu, n-am apucat să-l anunţ.
Pe banca ei uitase prima carte de poveşti pe care i-o citise bunicul, rufăgită, cu foi îndoite şi îngălbenite de la cât au fost răsfoite. Un fir de vânt a deschis cartea la basmul cu sarea-n bucate.
Într-o zi o să vină şi clipa în care, cu minte împărătească, cineva o să-i dea dreptate.

share save 171 16 Un bilet, vă rog!

S-ar putea să te mai intereseze:

All comments are screened for appropriateness. Commenting is a privilege, not a right. Good comments will be cherished, bad comments will be deleted.