Ilinca Nazarie

Posts Tagged ‘magnolii’

Înapoi în casa cu magnolii [2]

In Înapoi în casa cu magnolii on 08/09/2009 at 11:17 PM

Uşa era larg deschisă. A lăsat pungile pe cerdac, lângă băncuţă şi s-a proptit în tocul uşii, zâmbind în colţul gurii, parcă vedea ceva uitat de mult. În holul lung erau două feţe pe care nu le mai văzuse de 5 ani.

- E cineva în casă! De ce nu vrei să întelegi?! Toate geamurile deschise, pânzele aruncate pe jos! Ceva se întâmplă. Cine ar fi putut să vină şi să facă toate astea şi să plece?

Era aceaşi voce. Neschimbată. Acelaşi păr, acelaşi corp micuţ şi parcă chiar acelaşi tricou negru larg, nelipsit. Părea foarte speriată şi neliniştită. Gesticula într-una. Era Iulia.

Singura care îndrăznea să-l contarzică pe profesorul de istorie în liceu, Iulia era una din persoanele de admirat pentru puterea cu care îşi înfruntase tatăl când a trebuit să-si depună dosarul de inscriere la facultate. Ea vroia istorie, tatăl ei, medicină. Vechea dramă, care suştinea că dacă eşti profesor mori de foame. Tatăl ei, profesor universitar de chimie, nu vroia să-şi vadă fata doar o profesoară. Însă, spre bucuria celorlalţi din jurul ei, Iulia şi-a urmat pasiunea şi a terminat istoria. Destinul ei a fost legat încă din liceu de Bogdan, cu care era împreună din clasa a zecea. Erau unul din acele cupluri la care când te uitai, fericirea lor te cuprindea şi pe tine. El înalt şi solid, ea mică şi firavă, cu părul lung fluturând tot timpul în urma ei.

Iulia era cu spatele la Ana şi striga la Bogdan. În uşa bucătăriei, el zâmbea şi încerca să o liniştească. Avea o sticlă de Cola în mână şi se juca cu ea.

-Fiinţă, nu mai striga. Da, e cineva în casă. A mai venit cineva acasă. Probabil a plecat să cutreiere oraşul. Da, nu suntem singurii care au venit acasă. Aşteptăm şi vedem cine e. Lasă asta acum. Gândeşte-te că ai ajuns acasă. Şi nu te mai enerva, ştii doar că nu ai voie.

-Ei na! Ţi-ai găsit şi tu acum motiv. Totuşi, cine s-a mai întors acasă? E unul din fumători. E clar. Şi-a lăsat pachetul de ţigări aici. Uite-l.

Sperioasă din fire, Iulia tot timpul se agita când nu ştia ce se întamplă în jurul ei.

Bogdan se apropie să se uite. Când ajunsese lângă Iulia , o sărută pe frunte. Ridicând ochii o vede pe Ana în uşă. Ana zâmbea. Era fericită. Sărutând-o din nou pe Iulia pe frunte şi râzând uşor, spune:

-Iulia, uite cine a mai venit acasă. Stă în uşă şi se uită la noi. Mai are puţin de tot şi sare după noi.

-Cine? Cine e? Şi se întoarce brusc.

Lacrimi mici, picături de suflet, cădeau încet pe obrajii Anei. Faţa Iuliei era congestionată de fericire. Se uitau una la alta de parcă nu le venea să creadă.

-Ai burtă! Mare!, se auzi vocea Anei, uimită şi parcă speriată.

-Da!

Iulia era însărcinată. Doar câţiva paşi şi cele două erau îmbrăţişate. S-au auzit suspine şi un oftat. Lângă ele, Bogdan, le-a luat pe amândouă în braţe şi le-a sărutat capetele. Ana plângea. Nu era singură acasă. Veniseră şi ei. Parcă veniseră ca să nu o lase singură. Nu îi mai era aşa frică de casa mare şi goală.

-Ană, de ce plângi?

-Că aţi venit, Iulia. Că nu e goală casa. Că mai e şi altcineva în afară de mine atât de nebun, care să se întoarcă acasă după atâta timp, fără să zică nimic.

-Ehei! Nu vezi că noi am venit cu un motiv?, spune Bogdan încet la urechea Anei. Se simţea în vocea lui că e mândru.

-Ba da! Crede-mă că am observat!, râde Ana uşor, ţinându-şi capul pe pieptul lui Bogdan. Se simţea ca la sfârşitul liceului, când era mică, mică şi plângea la el în braţe din diferite motive, şi el reuşea tot timpul să o liniştească.

-Băieţi, hai să stăm jos la poveşti. Mă cam doare spatele. Cine e în burta mea nu e prea liniştit!, spune Iulia zâmbind uşor.

-Hai! Hai! Ana, ai ceva bagaje?

-Da. Am fost să cumpăr ce trebuie pentru casă. Le-am lăsat în cerdac, când v-am văzut. Şi mai sunt şi în maşină. N-am putut să le iau pe toate. Hai să te ajut să le aducem în casă. Iulia, fugi şi stai jos. Venim şi noi imediat în casă.

Înghesuind pungile pe masa din bucătărie, Bogdan spune:

-Cum ai reuşit, femeie să cumperi atâtea chestii? Ce ai de gând să faci?

-Păi vreau să fac curat în casă. Să o fac să arate aşa ca înainte. N-a mai stat nimeni pe aici ceva timp. Şi în plus trebuia să fac ceva. Îmi trebuie o ocupaţie. Nu puteam să stau degeaba. Nu ştiu cât timp am să stau. Chiar, voi cât staţi?

-Noi am venit acasă pentru că Iulia vrea neapărat să fie aici când naşte. Şi cred că şi eu. Trebuie să nască pe la mijlocul lunii, am rezolvat deja tot cu doctorii. Aşa că sigur o să stăm ceva timp pe aici, măcar câteva luni după ce se naşte bebe. Plecaseră acum cinci ani, la Bucureşti, unde Bogdan putea găsi mai uşor ceva de lucru. Fotograf fiind, Iaşul nu îi oferea prea multe posibilităţi. Sau cel puţin aşa credea el.

-Foarte bine. Aşa avem un motiv şi mai bun ca să facem curat în casă. Ăla mic trebuie să stea undeva unde e curat, nu într-o casă plină de praf şi pânze de paianjen.

-Da, aici ai dreptate!

-Hei! Ce faceţi acolo? Ce durează atât?Haideţi sus! Nu mă lăsaţi singură! Hai că mai am ceva cafea în sticlă!, se aude vocea Iulia de sus din mansardă.

-Iulia! Nu ai voie cafea! au răsunat în acelaşi timp două voci din bucătarie.

-Hai sus până nu se apucă de băut cafea. Eu am nevoie de cafeaua aia!, spune Ana pe un ton aproximativ disperat.

Au închis lumina în bucătărie şi au urcat scările spre mansardă. Pe un stativ, lângă scara de la mansardă Bogdan îşi redescoperise chitara.

-Eheeee! Uite chitara veche. Uitasem că am lăsat-o aici!

-Ia-o sus. Poate ne cânţi ceva. Nu te-am mai auzit de ceva timp cântând.

-Crezi că mai ştiu ceva? Am uitat tot.

-Bog, de când n-ai mai cântat?

-De când am plecat de aici.

A desprins chitara de pe suportul ei de pe perete şi a şters-o de praf cu mâneca.

-Ăsta da praf!, şopteşte el râzând uşor.

În mansardă, Iulia se aşezase deja pe fotoliul ei vechi.

-Ce v-a luat atât? Câte pungi aţi cărat?

-Cred că Ana a cumpărat un magazin întreg. Vrea să se apuce de curătenie.

-Asta e o idee bună. La asta mă gândeam şi eu acum.

-Ziceai că ai cafea? Ana strângea pânzele din mijlocul camerei.

-E în sticla de pe masă. Tot nu te-ai lăsat de cafea? Iulia era indignată.

-Nu, şi nu cred că am să reuşesc prea curând. N-am eu atâta noroc.

Cu sticla de cafea în mână, cu scurumiera trasă lângă – o găsise la locul ei, pe măsuţa de lângă fotoliul ei – Ana îşi aprinde o ţigară. Nu mai visa, chiar era acasă şi nu era singură. Îi era bine.

Răscolind printre rafturi, Bogdan întrebă:

-Când ai venit, Ana?

-Pe la 5 am ajuns. Am deschis toate geamurile, am scos pânzele de pe mobilă şi am plecat să fac cumpărături. A fost ciudat să găsesc lumina aprinsă în birou. M-am cam speriat.

-Şi noi, când am venit şi am găsit toate aşa cum le-ai lăsat tu. De fapt ai văzut cum făceam când ai venit tu, răspunde Iulia. Cu o evidentă schimbare de ton, vocea Iuliei strigă numele soţului ei. Da, se căsătoriseră la sfârşitul facultăţii, ceva ce restul aşteptau de ceva timp.

-Da?

-Ai găsit chitara! Ce dor mi-a fost de ea! Cânta-ne ceva! Aşa, de bun-venit acasă.

Asezându-se pe unul din scaune, Bogdan acordează chitara şi începe să cânte Wonderful Tonight.

-Uuuu! Clapton! Bebe deja dă din picioruşe!

-Serios! Vreau să simt şi eu! Pot să pun mâna? Ana deja sărise de pe scaun şi era lânga burta Iuliei. Uite, Bog! Dă din picioruşe!

-Ştiu, Ană. Aşa adorm eu în fiecare seară.

Iulia începuse să fredoneze deja piesa cântată de Bogdan. Ana era pe jos, lângă Iulia. Îl asculta pe Bogdan cu ochii închişi. Dintr-o dată, chitara se opreşte.

-Ană, tu de ce te-ai întors acasă?

share save 171 16 Înapoi în casa cu magnolii [2]

Înapoi în casa cu magnolii [1]

In Înapoi în casa cu magnolii on 29/08/2009 at 10:56 PM

A parcat maşina încet pe strada cu case uitate de vreme. Era o după-amiază de început de mai. După câteva ore bune de condus, ajunsese în sfârşit unde trebuia. Plecase fără să ştie încotro merge. Ştia doar că trebuie să plece. Şi-a strâns câteva haine într-o geantă mică pe care a aruncat-o pe bancheta din spate a maşinii şi parcă alegând pentru ea, drumul a adus-o aici, la vechea casă cu magnolii. Parcă puţin speriată de ce se întamplase, a coborât din maşină şi-a aruncat din minte toate gândurile rele şi a păşit uşor până la poartă.

Poarta veche şi de mult nedeschisă a scârţit. Grădina îmbătrânise. La fel şi ea. Ciudat, însă, magnolia abia acum avea boboci. Trebuia să înflorească demult, la mijloc de aprilie. Ana s-a oprit pe scările de la intrare. Crescuse iederă pe ele. În cerdac era plin de frunze. Era clar că nimeni nu mai trecuse pe acolo de ceva timp. A scos din portofel o cheie. Ştia sigur că era acolo. O verificase de atâtea ori. Vopseaua căzuse de pe uşa de la intrare, iar clanţa era puţin ruginită. A reuşit cu greu să descuie. Spre surpinderea ei, uşa s-a deschis uşor. Geamurile ei, demult pictate, erau acum murdare şi pline de praf. A intrat încet în casă, parcă temandu-se să nu spargă liniştea. S-a oprit şi s-a uitat în jur. Holul mare, cu scara şi uşile către bucătărie, bibliotecă şi restul camerelor de jos, era întunecat. Cândva intra lumină de la geamul din bucătărie, tot timpul deschis. Era frig şi mirosea puternic a praf. După câteva minute de stat în prag, şi-a revenit.

Acum era în siguranţă. Era acasă. Cele mai frumoase amintiri i-au trecut prin faţa ochilor. Acele Crăciunuri când erau toţi strânşî sus în mansardă, petrecerile, sau pur şi simplu după-amiezele cand leneveau în birou, citind, lucrând, învăţând, glumind şi fumând ca turcii. Pe atunci erau cu toţii acasă. Acum era gol în casa cu magnolii. Nu s-a mai întors nimeni la ea, de când au plecat toţi, acum cinci ani. Au promis că se întorc. Dar nu au mai reuşit.

Praful de pe podea era prea gros. Păşea încet ca să nu-l ridice. S-a oprit în mijlocul holului, şi s-a uitat în jur. Toate erau la locul lor. Umbrela în curier, vaza cu flori deacum prea uscate era încă pe scrin, uşa de la bibilotecă întredeschisă, iar pe uşa de la bucătărie încă atârna semnul cu “ Nu intraţi, se găteşte” . Un zâmbet i-a apărut în colţul gurii. A intrat în bibliotecă. Rafturile erau încă pline de cărţi. Masa mare, pe care deobicei stăteau cănile de cafea, scrumierele si mormanele de cărţi, era goală şi acoperită cu o pânză albă. De scara în spirală, care ducea în partea de sus, la balcon unde erau la rafturile cu cărţi vechi, atârna o cârpă de praf. Ana s-a aşezat pe masă. Nu ştia ce să facă. A ajuns cu aici. Şi acum ce face? Era prea linişte, casa era prea goală. Dar poate asta îi trebuia. Puţină linişte nu strică. Dintr-o dată s-a ridicat. A tras pânza de pe masă. Trebuia să facă ceva. A tras şi cerşafurile de pe geamuri şi a început să alerge. A deschis uşa de la bucătărie şi a dat-o de perete. A deschis geamurile şi uşa dinspre grădină. A fugit pe scări, parcă scârţiau mai tare ca niciodată. A luat camerele la rând, a aruncat toate pânzele în mijlocul camerelor, a deschis toate geamurile. Trebuia să facă casa să arate cum era înainte. A ajuns în mansardă. S-a oprit. Nu ştia ce să mai facă, dacă să mai mişte ceva.

Uşile se trânteau prin casă, şi pânzele începuseră să zboare. Cu un ultim efort, a coborât până la maşină şi şi-a adus geanta. A intrat în vechea ei cameră. Aceaşi cuvertură, parcă acelaşi parfum şi esarfa verde era înca atârnată de uşa dulapului. S-a cuibărit în patul ei şi a început să plângă. De fericire? Sau de durere? Cine mai ştia ce e în sufletul ei? A rămas acolo ceva timp. A început să facă planuri. Trebuia să cureţe toată casa, să pună tot la loc. Nu ştia cât timp o să stea, nu ştia ce va avea să facă de acum încolo.

A lăsat toate geamurile deschise şi a plecat la cumpărături. Nu putea să mai stea într-un loc.

Târziu în seară, Ana parca iarăşi maşina în faţa porţii. Încărcată de pungi şi de gândurile ei, a păşit în curte fără să se mai uite în jur. Acum nu trebuia să îşi mai facă griji. Ridicând ochii din pământ, în faţa uşii, Ana şi-a dat seama că în bibliotecă luminile sunt aprinse. Ea nu le lăsase aşa. Era cineva în casa cu magnolii. Cineva s-a mai întors acasă. Însă cine?

share save 171 16 Înapoi în casa cu magnolii [1]