Ilinca Nazarie

Posts Tagged ‘amintiri’

Un bilet, vă rog!

In Picături de ceai on 17/02/2013 at 10:58 PM

Îi plăcea să stea pe o bancă, în gara veche a oraşului, cu picioarele strânse sub ea şi cu o carte în mână. Venea aici de când era mică, cu bunicul. Era banca ei, aceaşi bancă pe care stătea de pe vremea când bunicul încă lucra acolo. O ştiau toţi, controlori, mecanici, şefi de tură, doamnele de la ghişeu. Nu deranja pe nimeni, venea în timpul şcolii, după ore în fiecare zi şi se uita la trenuri. Puţin, nu mult. Jumătate de oră, o oră, rareori câte două. Dar timpul a trecut, şcoala s-a terminat, cărţile se terminau prea repede iar ea păşea pe drumul altora.

În gară visele nu se opreau niciodată. Veneau şi plecau cu fiecare uşă de vagon care se deschidea şi se închidea. Read the rest of this entry »

share save 171 16 Un bilet, vă rog!

Scrisoare către Anul Nou

In Picături de ceai on 31/12/2010 at 7:27 PM

Îmi pare rău că nu ţi-am mai scris de ceva timp. Am alergat fără să mă opresc şi fără să  mă mai uit în oglindă. Acum ar trebui să spun stop şi să stau. Măcar acum. Mai mult de douăsprezece luni să tot fie de când am început să păşesc pe contrasens, de când toate mi s-au izbit de podul palmelor şi am încercat să le îndepărtez.  Am câştigat dar am şi pierdut, poate chiar prea multe. Am învăţat să strig când am nevoie de ajutor şi să spun nu, când nu mai pot. Ba nu, mint. La asta încă mai lucrez. Read the rest of this entry »

share save 171 16 Scrisoare către Anul Nou

Şi zece se face unsprezece

In Picături de ceai on 14/11/2010 at 11:31 PM

Se spune că… înainte era altfel. A trecut o iarnă, un martie şi un mai, şi vine iar decembrie. Începe să se audă foşnet de rochii de mătase şi să miroasă iar a vin fiert şi a cozonac proaspăt. Priveşte banca pe care obişnuiaţi să staţi şi aminteşte-ţi zâmbetul ei de la prima ninsoare. Uite-te în urmă, printr-un binoclu fin de porţelan, şi vezi încheietura înmănuşată în catifea ţinând un port-ţigaret. Ele purtau dantelă neagră, ei paltoane grele de stofă şi fulare albe de mătase. Găsită a fost şi sticla de vin băută în Ajun de Crăciun, în faţa bradului. A rămas pitită într-un dulap. În pozele înrămate vedeai platouri cu bucăţi mici de baclava, un castron de salată, prăjituri făcute-n casă de mâini de mamă, un pachet de ţigări subţiri de domnişoară şi o tabacheră de argint cu ţigări de foi. Şi pozele urlau că vor să vadă iar globuri de sticlă în pom şi bulgări de zăpadă răspândiţi în păr, să le cânte cineva la pian în Ajun de an nou şi să miroasă a piersică dulce şi a prietenii strânse şi mâini şi destine încrucişate. Şi apoi s-a schimbat o cifră. Se spune că un nouă s-a schimbat în zece.

share save 171 16 Şi zece se face unsprezece

The girl from Ipanema

In Picături de ceai on 18/07/2010 at 3:14 AM

Era singură în cameră, ghemuită în fotoliu, avea ochii închişi, moţăia. Parchetul a scărţit, ea n-a băgat de seamă. Nu vroia să audă de nimeni, vroia să fie singură, cu gândurile ei. A auzit clapele pianului. Era ca prin vis. “E el?… Nu, n-are cum să fie el…” Aceaşi piesă care îi făcea de fiecare dată inima să bată într-un ritm alert. Probabil e Maria, care vroia să-i facă o surpriză. Încă refuza să deschidă ochii. Piesa încă se auzea, răsărind parcă din amintri. Nu s-a oprit. Visează, mai mult ca sigur. “Nu! Nu te opri!” Era linişte iar. Câteva secunde nu s-a auzit decât respiraţia ei. Trebuia să încerce să adoarmă la loc. Clapele au fost iar atinse. Acealeaşi note. De ce o urmăreşte? De ce nu o lasă în pace?

-Maria!, spuse ea cu vocea aproape stinsă, prin somn. Maria, te rog, opreşte-te!

Şi nu se oprea! De ce?

S-a ridicat, cu ochii închişi, s-a împiedicat de piciorul fotoliului. Asta a durut-o. “ … the girl from ipanema goes walking…”. Versurile îi răsunau în minte. A deschis ochii. La pian nu era Maria. Avea spatele lat, umerii puternici, părul negru albăstrui şi ciufulit. Stătea drept şi nu părea să îşi dea seama de ce se întâmplă în jurul lui. Cânta în continuare. Chiar era el. Ea a păşit încet până lângă el. Şi-a aşezat palmele pe umerii lui şi buzele pe creştet. Îşi simţea pulsul bătând în ritmul piesei de bossanova, respira din ce în ce mai greu şi o lacrimă i-a alunecat de pe obraz. Părul lui era la fel de încâlcit ca întotdeauna. Nu s-a oprit din cântat, până n-a terminat piesa. Ultimele note au răsunat ca un gong în camera goală.

-Am auzit că te-ai întors acasă şi am venit să te văđ.

share save 171 16 The girl from Ipanema

Dacă eu uit de mine, nu mă uita tu

In Picături de ceai on 11/05/2010 at 11:15 PM

Nu-mi lua faţa în palmele-ţi mari, încercând să-mi săruţi obrajii. S-ar putea să uit de mine. Zâmbeşte-mi, însă uşor şi aminteşte-ţi din când în când, ce-mi place să beau şi a ce parfum miros. Am să mă mulţumesc şi cu atât. Şi îţi promit că n-ai să ştii. Ai să mă uiţi şi o să-ţi fie dor de mine cu un suflet vechi, pe care l-ai abandonat pe raftul unui anticariat. Sufletul tău nou deja m-a pierdut. Şi când ai să te întorci să îl cauţi, dacă vei vrea vreodată, ai să mă găseşti în cutia cu vechituri. N-am crezut vreo clipă că doar câteva secunde lângă tine ar putea să-mi aducă iar linişte, chiar dacă mintea mi se zbate ca o nălucă. Pentru că doar vocea ta, spunându-mi “Noapte bună!”, mai frumos ca niciodată, poate să-mi dea somn lin şi împăciuitor. Să nu mă strângi în braţe, căci s-ar putea să plâng sau să refuz să mă mai mişc. Mi-e frică de mine. Picură-mi, însă, dacă-ţi vei aminti, câteva fire de nisip în palmă. Or să-mi ajungă ceva timp şi or să-mi ţină viaţa tulbure, ca apa de mare prinsă într-un pahar de sticlă.

share save 171 16 Dacă eu uit de mine, nu mă uita tu