Ilinca Nazarie

Archive for the ‘Picături de ceai’ Category

Un bilet, vă rog!

In Picături de ceai on 17/02/2013 at 10:58 PM

Îi plăcea să stea pe o bancă, în gara veche a oraşului, cu picioarele strânse sub ea şi cu o carte în mână. Venea aici de când era mică, cu bunicul. Era banca ei, aceaşi bancă pe care stătea de pe vremea când bunicul încă lucra acolo. O ştiau toţi, controlori, mecanici, şefi de tură, doamnele de la ghişeu. Nu deranja pe nimeni, venea în timpul şcolii, după ore în fiecare zi şi se uita la trenuri. Puţin, nu mult. Jumătate de oră, o oră, rareori câte două. Dar timpul a trecut, şcoala s-a terminat, cărţile se terminau prea repede iar ea păşea pe drumul altora.

În gară visele nu se opreau niciodată. Veneau şi plecau cu fiecare uşă de vagon care se deschidea şi se închidea. Read the rest of this entry »

share save 171 16 Un bilet, vă rog!

Ai uitat să simţi

In Picături de ceai on 09/04/2011 at 5:39 PM

Masa-i plină şi tu o vezi mai goală ca niciodată. Te strigă lumea, te caută vântul şi tu nu auzi. Cineva păşeşte lângă tine şi tu nu simţi. Înfloresc salcâmii, cineva şi-a schimbat parfumul şi tu nu mai eşti în stare să tragi aer în piept. Du-te şi te culcă. S-a făcut demult târziu în tine. S-au închis de prea mult timp porţile la care poate ţi-ar fi plăcut să baţi. Acum nu ai cum să te mai întorci, să prinzi în mână ce a fost şi să răsuceşti cum vrei tu. Dacă regreţi e bine. Măcar te macină sufletul. Read the rest of this entry »

share save 171 16 Ai uitat să simţi

Mâine plec

In Picături de ceai on 14/02/2011 at 3:23 PM

Mâine-i marţi. Am pregătit deja tot. Am tren la douăsprezece. Geanta e la uşă. Am luat doar ce era al meu. O parte din sufletul meu o las în grija ta. Ai să o adăposteşti tu de ploaie şi grindină. Încă stau lângă fereastră şi mă uit în lungul străzii să te văd venind. Aşa fac în fiecare seară. Tu, evident, nu ştii. Ar fi stupid să-ţi cer încă ce nu poţi să-mi dai, să-ţi spun că plec dar de fapt să rămân, să-ţi zâmbesc, dar de fapt să plâng. Aşa că îmi cer scuze. Read the rest of this entry »

share save 171 16 Mâine plec

Scrisoare către Anul Nou

In Picături de ceai on 31/12/2010 at 7:27 PM

Îmi pare rău că nu ţi-am mai scris de ceva timp. Am alergat fără să mă opresc şi fără să  mă mai uit în oglindă. Acum ar trebui să spun stop şi să stau. Măcar acum. Mai mult de douăsprezece luni să tot fie de când am început să păşesc pe contrasens, de când toate mi s-au izbit de podul palmelor şi am încercat să le îndepărtez.  Am câştigat dar am şi pierdut, poate chiar prea multe. Am învăţat să strig când am nevoie de ajutor şi să spun nu, când nu mai pot. Ba nu, mint. La asta încă mai lucrez. Read the rest of this entry »

share save 171 16 Scrisoare către Anul Nou

Şi zece se face unsprezece

In Picături de ceai on 14/11/2010 at 11:31 PM

Se spune că… înainte era altfel. A trecut o iarnă, un martie şi un mai, şi vine iar decembrie. Începe să se audă foşnet de rochii de mătase şi să miroasă iar a vin fiert şi a cozonac proaspăt. Priveşte banca pe care obişnuiaţi să staţi şi aminteşte-ţi zâmbetul ei de la prima ninsoare. Uite-te în urmă, printr-un binoclu fin de porţelan, şi vezi încheietura înmănuşată în catifea ţinând un port-ţigaret. Ele purtau dantelă neagră, ei paltoane grele de stofă şi fulare albe de mătase. Găsită a fost şi sticla de vin băută în Ajun de Crăciun, în faţa bradului. A rămas pitită într-un dulap. În pozele înrămate vedeai platouri cu bucăţi mici de baclava, un castron de salată, prăjituri făcute-n casă de mâini de mamă, un pachet de ţigări subţiri de domnişoară şi o tabacheră de argint cu ţigări de foi. Şi pozele urlau că vor să vadă iar globuri de sticlă în pom şi bulgări de zăpadă răspândiţi în păr, să le cânte cineva la pian în Ajun de an nou şi să miroasă a piersică dulce şi a prietenii strânse şi mâini şi destine încrucişate. Şi apoi s-a schimbat o cifră. Se spune că un nouă s-a schimbat în zece.

share save 171 16 Şi zece se face unsprezece

E toamnă şi tu nu vrei să vezi

In Picături de ceai on 12/11/2010 at 12:01 AM

Inima ta se zbate a toamnă când păşeşti prin frunze uscate. A înnebunit toamna, îti dă vânt cald şi tu vrei să ningă. Ai răbdare. O să vină şi iarna. Deschide-un ochi şi caută un colţ de geam să te uiţi prin el. Tremură teii dezgoliţi şi tu nu vrei să treci pe lângă ei. Aşa că hai să-i dăm drumul. Să mergem pas cu pas prin locurile în care obişnuiam să mergem, să simţim clipă cu clipă fiecare tresărire simţită. Poate aşa o să ne dăm seama unde am călcat strâmb. Te-am tras de mână de prea multe ori. Am încercat să-ţi arăt că toamna e încă a ta. Eu ar trebui să fiu cea care refuză, nu tu. Tu te ascunzi sub pătură încă. Ţi-o fi frică să te uiţi înapoi. Lasă, am să-i dau eu vântului voie să se plimbe prin părul meu şi-am să calc singură pe străzile înguste, aşa cum făceam şi înainte, chiar dacă tu păreai să mă ţii de mână.

share save 171 16 E toamnă şi tu nu vrei să vezi

Aminteşte-ţi să ai grijă şi de ea

In Picături de ceai on 25/08/2010 at 1:06 AM

Nu-ţi fă griji, se descurcă ea. Nu are nevoie să o ţii de mână. Nu trebuie să o întrebi dacă a ajuns acasă şi nici nu are nevoie de ceva. Nu ai de ce să îi întinzi mâna să o ajuţi să se ridice. Pe ea nu ai de ce să o întrebi dacă e bine. Niciodată nu îţi va cere nimic. O să se ridice singură. Nu ţi-a trecut prin cap nici măcar o singură dată că ai putea să o iei de mână pe trecerea de pietoni, sau că ai putea să o strangi în braţe când o vezi singură. Dar, de fapt ea nu e niciodată singură. Nu trebuie să îţi faci griji pentru ea, îşi face ea pentru tine, însă. Tot timpul va reuşi să se descurce fără să ceară ajutor, fără să strige că s-a săturat să fie singură. E ea. Pe ea nu ai de ce să o săruti pe frunte înainte să adoarmă şi nici să îi spui “Bună dimineaţa” când intri dimineaţa în bucătărie şi ea face cafeaua. Ei îi ajunge să te vadă dormind liniştit, strângându-ţi perna în braţe sau ghemuit cu genunchii la piept. Pe ea nu trebuie să o anunţi că ai ajuns acasă după o călătorie, sau că avionul ţi-a aterizat cu bine. Nu o să se supere, o să tremure cu telefonul în mână aşteptând semnul pe care ştie foarte bine că nu o să-l dai. Ea stie tot. Chiar dacă îi pasă de tine şi dacă i-a stat inima in loc, o să zâmbeasca uşurată când ai să vorbeşti cu ea peste patru zile, de parca nimic important nu s-ar fi întamplat. Nu o să facă altceva decât să zâmbească amar, dacă ai uitat să-i aduci mâna de nisip promisă. E ea. Aşa cum ai văzut-o întotdeauna. Ea si lumea din jurul ei. E acolo tot timpul, nu trebuie decât să faci un semn. Păcat că tu nu o vezi.

share save 171 16  Aminteşte ţi să ai grijă şi de ea

The girl from Ipanema

In Picături de ceai on 18/07/2010 at 3:14 AM

Era singură în cameră, ghemuită în fotoliu, avea ochii închişi, moţăia. Parchetul a scărţit, ea n-a băgat de seamă. Nu vroia să audă de nimeni, vroia să fie singură, cu gândurile ei. A auzit clapele pianului. Era ca prin vis. “E el?… Nu, n-are cum să fie el…” Aceaşi piesă care îi făcea de fiecare dată inima să bată într-un ritm alert. Probabil e Maria, care vroia să-i facă o surpriză. Încă refuza să deschidă ochii. Piesa încă se auzea, răsărind parcă din amintri. Nu s-a oprit. Visează, mai mult ca sigur. “Nu! Nu te opri!” Era linişte iar. Câteva secunde nu s-a auzit decât respiraţia ei. Trebuia să încerce să adoarmă la loc. Clapele au fost iar atinse. Acealeaşi note. De ce o urmăreşte? De ce nu o lasă în pace?

-Maria!, spuse ea cu vocea aproape stinsă, prin somn. Maria, te rog, opreşte-te!

Şi nu se oprea! De ce?

S-a ridicat, cu ochii închişi, s-a împiedicat de piciorul fotoliului. Asta a durut-o. “ … the girl from ipanema goes walking…”. Versurile îi răsunau în minte. A deschis ochii. La pian nu era Maria. Avea spatele lat, umerii puternici, părul negru albăstrui şi ciufulit. Stătea drept şi nu părea să îşi dea seama de ce se întâmplă în jurul lui. Cânta în continuare. Chiar era el. Ea a păşit încet până lângă el. Şi-a aşezat palmele pe umerii lui şi buzele pe creştet. Îşi simţea pulsul bătând în ritmul piesei de bossanova, respira din ce în ce mai greu şi o lacrimă i-a alunecat de pe obraz. Părul lui era la fel de încâlcit ca întotdeauna. Nu s-a oprit din cântat, până n-a terminat piesa. Ultimele note au răsunat ca un gong în camera goală.

-Am auzit că te-ai întors acasă şi am venit să te văđ.

share save 171 16 The girl from Ipanema

Dacă eu uit de mine, nu mă uita tu

In Picături de ceai on 11/05/2010 at 11:15 PM

Nu-mi lua faţa în palmele-ţi mari, încercând să-mi săruţi obrajii. S-ar putea să uit de mine. Zâmbeşte-mi, însă uşor şi aminteşte-ţi din când în când, ce-mi place să beau şi a ce parfum miros. Am să mă mulţumesc şi cu atât. Şi îţi promit că n-ai să ştii. Ai să mă uiţi şi o să-ţi fie dor de mine cu un suflet vechi, pe care l-ai abandonat pe raftul unui anticariat. Sufletul tău nou deja m-a pierdut. Şi când ai să te întorci să îl cauţi, dacă vei vrea vreodată, ai să mă găseşti în cutia cu vechituri. N-am crezut vreo clipă că doar câteva secunde lângă tine ar putea să-mi aducă iar linişte, chiar dacă mintea mi se zbate ca o nălucă. Pentru că doar vocea ta, spunându-mi “Noapte bună!”, mai frumos ca niciodată, poate să-mi dea somn lin şi împăciuitor. Să nu mă strângi în braţe, căci s-ar putea să plâng sau să refuz să mă mai mişc. Mi-e frică de mine. Picură-mi, însă, dacă-ţi vei aminti, câteva fire de nisip în palmă. Or să-mi ajungă ceva timp şi or să-mi ţină viaţa tulbure, ca apa de mare prinsă într-un pahar de sticlă.

share save 171 16 Dacă eu uit de mine, nu mă uita tu

Mâine vin acasă

In Picături de ceai on 07/04/2010 at 8:16 PM

Îţi promit că mâine vin acasă. Să m-aştepţi. Am să-ţi spun unde am fost şi de unde vin. Şi-am  să-ţi spun, de data asta, când am să plec. Dar să ştii că am să vin, să-ţi mângâi tâmplele şi să-ţi dezmierd mâinile, să mă aşez iar în sufletul tău şi să-mi culc capul pe umărul tău. Să mă laşi, rogu-te, să dorm. Am obosit, ca un gând străin ce-a alergat fară noimă atâta timp. Să nu mă pierzi din ochi şi să nu mă laşi singură. Ţine-mă de mână, chiar şi când dorm. Dacă am să zâmbesc în somn, să ştii că-i pentru tine. M-am săturat de vise rele. Vreau să fie linişte. Să ştii că mâine vin acasă, ca să-ţi zâmbesc din prag, într-o dimineaţă. Şi dacă tot m-am odihnit am să-ţi fac curat în suflet şi să-ţi ordonez câteva rafturi din dulap. Îţi promit că mâine vin şi-ţi fac cafea. Mi-e dor să am grijă de cineva.

share save 171 16 Mâine vin acasă

Drum bun

In Picături de ceai on 02/04/2010 at 10:10 PM

Să pleci, om bun, la drum cu mine-n gând. Să-ţi scuturi paşii pe cărare cu miros de vânt, să-ţi fie zâmbet chipul şi făr-de lacrimi ochii. Să nu mă uiţi, dar nici să nu mă plângi. Păşeşte fără grijă, n-ai să te pierzi. Am să-ţi aleg visele şi am să-ţi curăţ gândurile. Să-ţi fie drum lin am să veghez, şi am să fiu în urma ta, şoptind cântec de leagăn şi ţinând tot timpul mâna pe umărul tău. Să pleci, om bun, la drum cu gând senin, cu mine-n suflet şi cu ploaia-n urmă. Să pleci râzând, că n-ai de ce să te mai uiţi în spate. Să te gândeşti din când în când la mine, ca la un suflet ce se zbate lângă tine şi-am să-ţi dau zori de zi, legaţi cu fundă de mătase şi clipe din apus strânse în pumni de gheaţă.

share save 171 16 Drum bun

Vii si pleci

In Picături de ceai on 03/03/2010 at 8:39 PM

Ai plecat de cinci minute. Ai plecat de două luni. Ai plecat de cinci ani şi încă te mai văd cufundat în fotoliu, înconjurat de fum. Îţi ţii capul în palma mâinii stângi şi cu ochii pironiţi în gol asculţi ce se întâmplă în jurul tău. Ai fost străinul perfect. Ai venit ca o furtună, ai amestecat tot ce-ai putut, le-ai aranjat la loc mai bine decât au fost înainte şi apoi ai păşit uşor peste pragul porţii, închizând-o în urma ta. Cât ai fost aici ai oprit mâini care tremurau şi ai închis ochi care lăcrimau, ai liniştit suflete şi ai amestecat gânduri, ai dat idei şi ai adus culoare. Ai zâmbit uşor şi ai dispărut, fără să zici unde pleci, de ce pleci şi mai ales, când vii. Dacă până atunci se auziseră doar inimile care începuseră iar să bată, într-o clipă s-a făcut linişte şi apoi a început să vâjie vântul. Şi n-am ştiut nici de unde ai venit şi nici încotro ai plecat. Şi-am aşteptat să prind veste, refuzând să mai întreb ce se va mai întâmpla. Ai venit de cinci ani. Ai venit de două luni. Ai venit de cinci minute. Data viitoare când pleci, te rog, anuntă.

share save 171 16 Vii si pleci

Fotografia de pe coltul scrinului

In Picături de ceai on 13/01/2010 at 12:51 AM

Într-o seară demult uitată cineva m-a rugat să-i spun o poveste. O poveste a unui anticar bătrân, uitat de vremuri, într-o casă mică şi îmbătrânită de pe o stradă pe care teii plâng şi magnoliile râd în soare, o poveste a unei fotografii înrămate şi aşezate pe colţul unui scrin din lemn de nuc. 

Toţi cei care intrau, ieşeau de acolo cu aceaşi privire senină, zâmbind parcă doar pentru ei. O fericire tristă le puteai citi pe faţă, când închideau uşa anticariatului şi nu se mai întorceau niciodată. Aceaşi voce, repetase de atâtea ori aceaşi poveste: a femeii din fotografie.

Read the rest of this entry »

share save 171 16 Fotografia de pe coltul scrinului

Încearcă

In Picături de ceai on 01/12/2009 at 12:42 AM

Mi-aş dori să pot să alung cu un zâmbet tot ce îţi apasă pe suflet. Ai sufletul ţăndări şi aş da orice că să pot să ţi-l lipesc la loc. În mâna-mi mică ţi-aş luă gândurile că să ţi le pot stropi cu apă vie. Nu pot să te mai văd aşa, fiinţă mică. Parcă-mi crapă mie lacrimile, când mă gândesc de când nu te-am mai auzit râzând. M-am hotărât să-ţi zâmbesc până când ai să-mi urli în faţă că nu mai poţi. Şi promit că am să fiu acolo să-ţi strâng palmele, să-ţi sărut tâmplele şi să-ţi aşez capul pe umărul meu. Ai puţină încredere în mine. Ai puţină încredere şi în tine. Să-ţi fie milă de sufletul tău. Aminteşte-i din când în când să se zbată. Poate aşa prinde iar, din zbor, pulsul. Şi să ştii că am să vin să-l întreb ce mai face. Nu te las singură, copil. Şi când îmi va spune că a învăţat iar să bată, am să vin să te întreb: “De ce eşti aşa frumoasă?”. Tu să-mi răspunzi, copil: “Pentru că am învăţat iar să zâmbesc!”

share save 171 16 Încearcă

Nu ştiu să fiu egoistă

In Picături de ceai on 15/11/2009 at 4:39 PM

Ştiu că e miezul nopţii şi că dormi. Ştiu că dacă am să-ţi pun mâna în păr ai să zâmbeşti în somn. Respiri uşor şi din când în când mişti nasul de parcă te-ar deranja ceva. Mi-am strâns picioarele sub mine să pot să te privesc cum dormi. Ţi-am tras pătura înapoi pe umăr pentru că e frig. Ai reuşit iar să te dezveleşti. Aş vrea să te trezesc să-ţi spun ceva, dar încă stau să mă gândesc ce. Nu cred că e ceva ce nu ştii. Uşa a rămas întredeschisă şi scârţâie. Aş vrea să mă ridic să o închid ca să nu te trezească, dar în cameră e frig, iar pătura e deja încălzită. Dormi adanc şi eşti liniştit. Se vede pe faţa ta că eşti fericit. Dar eşti atât de orb! În lumea ta totul e aşa simplu. Poate chiar prea simplu. Crezi că e uşor să clădeşti ceva. Că totul e zâmbet şi că nimic nu e durere, că ochii n-au lacrimi şi sufletele piele. Niciodată nu te-ntrebi dacă ce vrei tu e ce vreau şi eu. Pentru că nu îţi pasă. Şi e vina mea că am lăsat-o să fie aşa. Dar m-am obişnuit şi altfel n-aş putea fi. Mi-e de-ajuns uneori colţul de suflet care mi l-ai lăsat. Rareori mă plâng, dar deseori vreau mai mult. Te-as trezi sa-ti spun ca nu mai pot, dar n-am destul curaj…

share save 171 16 Nu ştiu să fiu egoistă

De n-ai fi tu cum eşti, eu n-aş rămâne eu

In Picături de ceai on 01/11/2009 at 7:06 PM

Încetul cu încetul mi-am lasat amprenta asupra sufletului tau…Te-am obişnuit cu tot ce însemn eu. De-acum ştii fără să îţi zic ce e în sufletul meu, de ce am nevoie şi ce văd ochii minţii mele când zâmbesc în colţul gurii sau pur şi simplu mă uit în gol. Ştii că beau cafeaua cu lapte şi cu mult zahăr. Ştii că tresar în somn, şi că în fiecare luni dimineaţa mă trezesc mai târziu. Ştii că atunci când lucrez noaptea târziu, îţi spun ţie să te culci devreme. Ştii că am nevoie să ai grijă de mine. Ştii că trebuie să mă strângi la pieptul tău, când inima mea e iar în bucăti, doar ca să ştiu că eşti acolo. Ştii deja prea bine cămăruţele din mintea mea şi poţi pătrunde acolo cu cea mai mică uşurinţă. Ştii cum arăt dimineaţa, când sunt un mic monstru. Ştii că m-ai făcut dependenta de tine şi nu ştiu cum ai reuşit asta. Ştii că pot adormi, oricând şi oriunde dacă ştiu că eşti lângă mine, mai ales cu capul pe mâna ta. Ştii că mă linişteşte să mă pupi pe frunte şi că îmi place sa îţi aranjez parul. Ştii deja mult prea bine că fără tine nu aş rezista. Ştii că fac cele mai rele mere în zahar ars, dar totuşi tu le manânci. Ştii că trebuie să mă ţii bine dacă mă enervez şi că trebuie să ai grijă de mine pe stradă pentru că nu mă uit pe unde merg. Îmi ştii toti piticii de pe creier…şi sinceră să fiu nu stiu cum îi suporţi. Ştii că mă scoate din sărite când vorbesti atât de repede încât nici eu nu te pot întelege, dar asta nu te-a oprit niciodată. Ştii că dupa atâta timp, orice ar fi, oricând îţi voi face bagajul, te voi hrăni, îţi voi face cea mai bună cafea din lume, sau pur şi simplu voi fi acolo când vei avea nevoie. Dupa atâta timp, ai ajuns să furi de la mine. Ticuri nervoase, cuvinte şi expresii ale feţei. Ştii deja că mi-e frica de întuneric şi că oricând în noapte te poti trezi cu semn disperat în care cer ajutor. Şi nu mi-e frica să recunosc ca uneori îmi vine sa-ţi dau cu ceva în cap, pentru ca aşa cum ştii să mă linişteşti, ştii şi să mă enervezi. Dar nu pot să mă rup de toate astea şi să fug, pentru că aş fi doar pe jumatate om. Pentru că…

Fără tine-i cumplit, fără tine mi-e greu,
De n-ai fi tu cum eşti, eu n-aş rămâne eu.
Să-mi aduci ierni de iad, să-mi dai toamne reci,
Să mă-njuri, să mă-nşeli, dar să nu poţi să pleci.

share save 171 16 De n ai fi tu cum eşti, eu n aş rămâne eu

Pentru cine sau pentru ce?

In Picături de ceai on 25/10/2009 at 10:30 PM

Te-ai chinuit prea mult. Ai fost umbra din spatele multora. Ai fost mâna întinsă oricui şi zâmbetul care dădea tututor încredere, gând surprins în vis şi foame de dor. Ai dat tot ce ai putut ca să vezi o altă faţă fericită, chiar dacă înăuntrul tău ceva urla. N-ai dormit nopţi şi n-ai ascultat alte voci. Ai muşcat din buze şi ai înghiţit cuvinte grele, chiar dacă nu le meritai. Ai vorbit în gând atunci când trebuia să urlii, doar ca să nu faci rău. Ai împăturit momente şi ai alinat suferinţe. Ai stat până în zori să amesteci fire de păr şi ai şters picături care alunecau pe faţa cuiva. Pentru că aşa erai obişnuită. Şi culmea e că n-ai cerut niciodată nimic în schimb. Doar să ai pe cineva alături. Şi ai greşit. Şi te-ai pedepsit singură. Ţi s-au frânt mâinile şi ochii au încetat să-ţi mai sclipească. Ai greşit şi nu mai ştii cum poţi să repari totul. Şi vrei să faci ceva şi te întrebi dacă are rost măcat să încerci. Şi te mai întrebi cum ar fi fost daca nu era aşa. Ai irosit timpul şi ţi-ai sfărâmat gândurile. Furtuna a izbucnit prea târziu şi te-ai trezit singură într-o cameră goală. Ai pierdut atâta timp şi viaţa pentru ce? Pentru că aşa ţi s-a părut că-i bine. Sau pentru cine? Pentru cei ce n-au fost. Şi parcă totuşi nu regreţi. N-ai să te lecuieşti niciodată.

share save 171 16 Pentru cine sau pentru ce?

Citeşte-ţi în stele

In Picături de ceai on 22/09/2009 at 11:47 PM

Te văd acum din nou, aşa cum erai acum trei ani. Fericită. Ochii îţi zâmbesc, iar nasul tău se strâmbă din ce în ce mai rar. Nu mai eşti copil şi mâinile ţi se strâng în păr uneori, în timp ce corpul tău mic e încolăcit în jurul unei perne. Toate astea îmi sună a demult. A fire lungi de păr, a corzi rupte de chitară, a piese care râman pe veci în suflete de copilă, a zâmbete de “ eu nu ştiu ce vreau. Eu vreau marea cu sarea. “ . Ne-am schimbat. Am fost altceva. Şi acum parcă suntem iar ce am fost. Dar asta nu mai contează. Lasăm în urmă tot răul şi-l aruncăm in mare. Astăzi e ziua în care tu zâmbeşti. Iar. Trăieşte-ţi fericirea picătură cu picătură, iubeşte-o, şi îngrijeste-o. Nu tremura. Păşeşte cu încredere. Schimbă îndoiala cu hotărârea şi lasă vinul să curgă în paharul gol. Lasă fumul de ţigară să se ducă unde vrea el şi miroase parfumul cu care acum eşti obişnuită. Mergi încet şi fără să te uiţi în jos. Nu mergi pe sârmă şi nici nu ai prăpastie sub picioare. Zâmbeşte la lucruri mari şi râzi din tot sufletul la lucruri mici. Fa-ţi vânt în mâini şi sari. De data asta nu mai ai ce să păţeşti. Păstrează-ţi râsul şi avântul, cântă din când în când la clapele sufletului tău şi crede. Ţi s-a oferit lumea la picioare, accept-o şi las-o să fie a ta

P.S. Asta e pentru trei ani pierduţi degeaba.

share save 171 16 Citeşte ţi în stele

Suflet de monstru

In Picături de ceai on 22/09/2009 at 10:13 PM

Dă-mi suflet. Şi dă-mi apă ca să-l ud şi să-l cresc. M-ai lăsat în întuneric, singură. Dă-mi lumina de la capătul gratiilor, arată-mi iluzia şi dă-mi-o înapoi. M-ai făcut să fiu artăgoasă şi m-ai lăsat în ceaţă să-mi moară sufletul încet. Mi-ai furat din inimă picătură cu picătură, intenţionat. Ca să ajung să te urăsc. Ai reuşit. Umbli ca un vultur, deasupra chiliei în care m-ai ascuns, râzând şi din când în când aruncându-mi bucăti din suflet înapoi. Pentru ce mi le mai dai, dacă le-ai otrăvit deja? Nu îţi ajunge, suflet hain, tot ce ai făcut până acum. Mi le dai? Sau mi le iei? Nu mai înteleg ce vrei. Nici tu nu ştii. Vrei să mă laşi şi să pleci! Mulţumesc! Dar imediat te răzgândeşti. De ce să nu te mai joci tu puţin cu sforile papuşii tale ? M-ai închis într-o carte, crezând că aşa ai să mă faci să fiu eu. M-ai lăsat să mângâi flori şi apoi mi le-ai smuls din mâini. Şi acum stai şi te uiţi, nu a mai rămas nimic în jurul tău. Nimic ce ai putea să distrugi. Ba râzi, ba plângi. Până şi pe mine m-ai pierdut, monstrule.

share save 171 16 Suflet de monstru

Te rog, domnule!

In Picături de ceai on 28/08/2009 at 8:32 PM

Zi-mi te rog ce însemn pentru tine. Sunt doar o altă păpusă din mâinile tale, sau faţa pe care vrei să o vezi când te trezeşti dimineaţa ? Sunt cafeaua cu lapte fără de care nu te poţi trezi dimineaţa sau o simplă cafea pe care o bei cu prietenii când eşti în oraş ? Sunt o casa veche în care îţi verşi amintirile sau casa nouă de peste drum de blocul tău? Sunt miros de Crăciun, cu scorţisoară şi cuişoare, sau ramură de măr abia înflorit? Sunt dor de mare şi viaţă sau furtună şi vânt? Ciocolată cu lapte sau cacao amară aruncată pe o felie de pâine? Faţa de pernă apretată sau eşarfa moale de caşmir? Sunt o veche prietenă, copil, mamă sau amantă? Ştiu că te sperii, că te-am făcut curios, că nu ştii de ce te întreb. Mai ştiu că acum te uiţi ciudat în jur şi te întrebi ce m-a apucat. Sunt mică, dar acum cred că ştiu ce vreau. De aia te-ntreb: “ Tu ce vrei? “ Vrei să-mi ţii sufletul în palme? Să mă faci praf şi să mă arunci în vânt? Să mă sperii şi să mă arunci la câini? Vrei să mă urci până la stele, să-mi arăţi lumea? Când ai să te hotărăşti, să mă anunţi. Te rog. Şi să-mi mai zici, domnule, cum vrei să-ţi aştern sufletul.

share save 171 16 Te rog, domnule!

Îmi pare rău

In Picături de ceai on 26/08/2009 at 5:05 PM

Îmi pare rău că am băut ultima gură din paharul tău de vin şi ca am tras ultimul fum din ţigara ta aproape stinsă. Dar îmi era sete şi în plus îmi era dor de gustul buzelor tale de pe pahar şi de pe ţigara. Îmi era frică că n-ai să te mai întorci şi am încercat să mai păstrez câteva clipe amintirea ta. Îmi era frig şi m-am ghemuit în colţul mesei pe care am vărsat atâtea amintiri. Am dat cu mâna de ceva moale. Era vechea noastră esarfă care încă mirosea a parfum şi a fum de tigara. Am închis ochii şi am strâns esarfa la piept. Părea sa fie tot ce mi-a mai ramas. Am ascultat cu sufletul ritmul de bossa care străbătea din camera cealaltă. Miros de mare şi de vară mi-a umplut mintea. Vedeam trecând prin faţa ochilor soarele răsărind din mare, parcă aruncând câteva bucăţele de fericire înspre noi. Mi-am amintit cum stăteam întinsi pe mal cu picioarele în apă, încercand să păstrăm cât mai mult amintirea ultimului răsărit împreună, fumând ultimele ţigări din pachet şi bând ultimele guri de bere din sticla pe care o împărţeam. Un singur sunet a fost deajuns pentru a te ridica şi a striga:” Hai să simţim marea pentru ultima dată anul ăsta!” . De undeva din spate se auzea piesa pe care am plâns nopţi în şir şi pe care am iubit viaţa împreună. M-ai luat de mână şi m-ai ridicat spre cer. Mirosul de cafea m-a întors la realitate. Cu atât am rămas. Cu amintirile. Cu scrumiere pline de ţigări fumate, cu pahare goale, cu câteva melodii şi cu urme de nisip în papuci. Credeam că n-ai să mai vii. Dar te-ai întors cu o cană mare de cafea şi mi-ai zis ” Bună dimineaţa!”. Dupa o noapte plină de fum, vin şi suflete dezlănţuite, cafeaua şi vocea ta erau o binecuvântare. Ştiu că îţi doreai să bei vinul care îţi mai rămăsese în pahar. Ţi-am văzut ochii când te-ai uitat la paharul gol… Şi totuşi, cafeaua băută încet, pe ritm de bossa ţi-a adus parcă iar pe faţă acel zâmbet de femeie care minte pe care doar eu îl cunosc…

share save 171 16 Îmi pare rău

Învaţă să iubeşti anotimpurile

In Picături de ceai on 19/08/2009 at 12:25 AM

Lasă-mă să mă ascund iar sub pătura ta. Lasă-mă să mai dorm câteva minute,cu capul pe perna ta, mirosind parfumul de care am devenit dependentă. Lasă să fie dimineaţă, să mă dau uşor jos din pat şi să mă îmbrac în cămaşa purtată de tine seara trecută, să mă plimb încet prin casă, în picioarele goale, ca să nu te trezesc. Lasă să fie duminică, să miroasă a cafea abia râşnită, să treacă soarele prin perdeaua portocalie de la geamul din bucătărie. Lasă să miroasă a coji de portocale şi a vânt de primăvară intrat prin geamurile deschise. Lasă să fie cald în casă, să deschid radio-ul de unde o voce veselă îţi spune din nou “Bună dimineaţa!”. Lasă să fie pe masa din bucătărie un castron plin de căpşuni şi cireşe proaspete. Lasă să fie perne aruncate şi fugli de gâscă alunecând prin aer, căzând uşor pe podeaua veche din dormitor şi pe feţele noastre. Lasă să miroasă a tei şi lasă salcâmii să înflorească. Lasă-mi cutia de îngheţată cu linguriţa în ea pe birou. Lasă foi zvârlite şi cărţi trântite în spatele biroului.

Read the rest of this entry »

share save 171 16 Învaţă să iubeşti anotimpurile