E sambata, ora 8 dimineaţa. Ea e nedemachiată, în faţa aragazului, îmbracată cu o bluză mult prea largă, a lui. Încă miroase a parfum, iar părul îi cade încâlcit pe umeri.
Pune ibricul pe foc, aruncă trei linguri de zahar, amestecă încet şi apoi pune şi cafeaua.
-Ţi-e frig?, a întrebat el, strângând-o în braţe şi sărutând-o pe creştet.
-Puţin, răspunde ea tremurand.
Îi plăcea să stea pe o bancă, în gara veche a oraşului, cu picioarele strânse sub ea şi cu o carte în mână. Venea aici de când era mică, cu bunicul. Era banca ei, aceaşi bancă pe care stătea de pe vremea când bunicul încă lucra acolo. O ştiau toţi, controlori, mecanici, şefi de tură, doamnele de la ghişeu. Nu deranja pe nimeni, venea în timpul şcolii, după ore în fiecare zi şi se uita la trenuri. Puţin, nu mult. Jumătate de oră, o oră, rareori câte două. Dar timpul a trecut, şcoala s-a terminat, cărţile se terminau prea repede iar ea păşea pe drumul altora.
În gară visele nu se opreau niciodată. Veneau şi plecau cu fiecare uşă de vagon care se deschidea şi se închidea.
Masa-i plină şi tu o vezi mai goală ca niciodată. Te strigă lumea, te caută vântul şi tu nu auzi. Cineva păşeşte lângă tine şi tu nu simţi. Înfloresc salcâmii, cineva şi-a schimbat parfumul şi tu nu mai eşti în stare să tragi aer în piept. Du-te şi te culcă. S-a făcut demult târziu în tine. S-au închis de prea mult timp porţile la care poate ţi-ar fi plăcut să baţi. Acum nu ai cum să te mai întorci, să prinzi în mână ce a fost şi să răsuceşti cum vrei tu. Dacă regreţi e bine. Măcar te macină sufletul.